Întru slava Marelui Arhitect al Universului, sub semnul nevăzut al Crucii și în taina Luminii negrăite, se așază Conclavul Imperial pentru România al Cavalerilor Crucii Roșii a lui Constantin, rânduială de taină, de slujire și de prefacere lăuntrică.

Ordinul păstrează pecetea chemării arătate odinioară lui Constantin cel Mare, atunci când semnul a coborât din înalt și a deschis calea biruinței prin credință. Dar această chemare nu se rostește deplin în cuvinte, nici nu se învață numai din carte, ci se aprinde în adâncul inimii. Cel ce o aude nu mai poate rămâne același, căci glasul Crucii nu cheamă la podoabă lumească, ci la schimbare, ascultare și jertfă.

Cel ce pășește în această rânduială nu vine ca stăpân, ci ca cel chemat. El leapădă chipul cel vechi, își smerește voința și o așază sub legea ascultării. Urmează pe Cristos nu doar în pomenire, ci în devenire; nu doar cu buzele, ci cu ființa întreagă. Se golește de sine spre a primi. Se coboară spre a se înălța. Se micșorează spre a încăpea în el lucrarea harului.

Astfel, inițiatul intră, în chip tainic, în urmele Celui răstignit. El nu ia harul cu sila, nici nu îl caută spre laudă, ci îl primește ca pe un foc ascuns, ca pe o lumină acoperită, ca pe o putere care nu se arată decât în slujire. Căci harul primit fără cruce se face primejdie, iar harul purtat cu smerenie se face viață.

Harul aplicat devine viață. Viața trăită devine mărturie. Iar mărturia adevărată nu se strigă în piețe, ci se transmite din inimă în inimă, din frate în frate, din lucrare în lucrare. Cel ce a primit dă mai departe fără a pierde, iar cel ce dă se face izvor.

În sânul Conclavului, darurile spirituale extraordinare — vorbirea în limbi, tălmăcirea limbilor, profeția, vindecările, facerea de minuni, discernerea duhurilor, cuvântul înțelepciunii, cuvântul cunoașterii și credința cea mai presus de fire — nu sunt privite ca semne de mărire personală, ci ca răspunderi sfinte. Ele nu sunt spre tulburarea obștii, nici spre slava omului, ci spre zidirea fraților, întărirea celor slabi, luminarea celor rătăciți și împlinirea lucrării Crucii.

Asemenea, darurile de slujire — învățătura, păstorirea, conducerea, slujirea, milostenia, încurajarea, administrarea și evanghelizarea — sunt pietre vii în templul nevăzut al Ordinului. Prin ele, cavalerul nu caută să fie văzut, ci să fie folositor; nu voiește să stăpânească, ci să păstorească; nu se ridică deasupra fraților, ci se așază sub povara lor.

În tăcerea lucrării, inițiatul este condus apoi spre Drumul Crucii, nu ca spre o cale din afară, ci ca spre un urcuș lăuntric. Fiecare cădere se face prilej de ridicare. Fiecare povară se face poartă. Fiecare rană se face luminare. Crucea nu mai rămâne numai semn, ci devine stare. Drumul nu mai este doar parcurs, ci trăit, asumat și devenit.

Cavalerul Crucii Roșii învață astfel că adevărata biruință nu este asupra lumii, ci asupra omului vechi din sine. Sabia lui cea dintâi nu este ridicată împotriva aproapelui, ci întoarsă către propriile patimi. Scutul lui nu este trufia, ci credința. Mantia lui nu este onoarea deșartă, ci tăcerea. Iar coroana lui nu se poartă pe frunte, ci se așază la picioarele Crucii.

La capătul acestei căi nu se află răsplata, ci transformarea. Cel ce a urmat nu mai este cel care a început. Nu mai caută, ci vede. Nu mai cere, ci devine. Nu mai poartă Crucea ca povară străină, ci o recunoaște ca axă a propriei ființe. Și în această devenire, fără glas și fără măsură, se apropie de taina cea mare: unirea cu Lumina, îndumnezeirea în Cristos și pacea care nu poate fi luată.

De aceea, Conclavul Imperial pentru România al Cavalerilor Crucii Roșii a lui Constantin nu este numai o adunare, ci o poartă; nu este numai o învățătură, ci o lucrare; nu este numai un drum arătat, ci unul trăit. El cheamă pe cei vrednici nu la simplă apartenență, ci la prefacere; nu la podoabă, ci la jertfă; nu la putere, ci la slujire; nu la slavă, ci la Lumină.

Iar cel ce va voi să intre în această rânduială să știe că va fi cercat prin tăcere, curățit prin ascultare, întărit prin frățietate și luminat prin Cruce. Căci sub acest semn va lupta, sub acest semn se va smeri și sub acest semn va birui.

In hoc signo vinces.
Întru acest semn vei birui.

fr. Nicolae Diaconescu, Grand Cross RCC, Mare Suveran